„Era odată un om bătrân uitat de vremuri, căruia ochii i se împăienjeniseră, urechile îi surziseră, iar genunchii îi tremurau. Când se aşeza la masă, abia lua lingura în mână, iar până o ducea la gură vărsa supa pe faţa de masă sau, dacă reuşea să n-o verse, supa îi curgea din gură. Fiului său şi nurorii lui li se făcea de fiecare dată greaţă când îl vedeau mâncând şi de aceea au hotărât să-l pună pe bunic într-un colţ după sobă şi acolo-i dădeau de mâncare, într-o strachină de lut, cât să nu moară de foame. De acolo, bătrânul privea trist spre masă şi ochii i se umezeau de lacrimi. Odată, castronul îi scăpă din mâinile tremurătoare şi se făcu ţăndări pe duşumea. Nora îl dojeni cu asprime, el nu spuse nimic, ci doar oftă adânc. Atunci ea cumpără pe câţiva bănuţi un castron din lemn, din care ar fi trebuit să mănânce bătrânul.Cum stăteau ei aşa, într-o zi, văzură pe copilul lor de patru ani, cărând după el o bucată de lemn.
— Ce faci acolo? întrebă tatăl.
— Fac o troacă, zise fiul, din care să mănânci tu şi cu mama când voi fi eu mare şi voi bătrâni.
Mama şi tata s-au privit un timp unul pe celălalt, apoi au început să plângă şi l-au luat pe bunic din colţul lui de după sobă, l-au aşezat la masă, iar de atunci nu i-au mai spus nimic atunci când lingura îi tremura în mână.”