Comunicarea non-verbală: Mijloc de redobândire a stării de autenticitate

Interesul pentru filosofia umanistă, cea care pune în epicentrul preocupărilor omul și valorile sale, a cunoscut o ascensiune încă din perioada Antichității. Filosofi precum Aristotel, Cicero, Galwey sau Socrate au abordat în discursurile lor oratorice problematica moralității universale prin care omul reprezintă în unanimitate valoarea supremă prezentat ca scop în sine și nu ca mijloc, cu accent pe simbolistica limbajului non-verbal. Discursurile publice pe care marii gânditori le prezentau maselor doreau să le insufle oamenilor filosofia de a trăi bine prin promovarea acelor doctrine și perspective asupra vieții care se subordonează principiului moralității. Încă din perioada Antichității, filosofii erau preocupați că societatea îi va corupe pe oameni și îi va încuraja să adopte o atitudine superficială în legătură cu aspectele legate de lume și viață în general, un fel de duplicare de la propriile necesități ale ființei umane. Îngrijorarea filosofilor nu a fost nefondată, astfel că tot mai multe persoane au deprins un „reflex” de a reacționa la stimulul din exterior așa cum și-ar dori societatea să acționeze din teama de a nu fi exclus din comunitate și nicidecum așa cum persoanele și-ar dori să se manifeste. În mod indubitabil, constrângerile au un aport în limitarea inițierii unor compoartamente în spațiul public. Perioada copilăriei evocă cel mai evident tendința adulților de a le obstrucționa manifestarea emoțiilor celor mici prin remarci de tipul: „nu mai plânge”, „nu este bine să plângi în public”, „se uită oamenii la noi dacă plângi”, „mă faci de râs”, „nu mai râde așa de tare”, etc. Râsul și plânsul sunt mijloacele prin intermediul cărora ființa umană se exteriorizează pentru a descărca o cantitate enormă de energie ce s-a acumulat în timp, și continuă să se manifeste pe parcursul a câtorva minute, iar înfrânarea lor presupune o amplificare a tensiunii deja existente. Fiind considerate răspunsuri spontane la o situație dată, ele pot fi înfrânate cu greu, uneori imposibil de evitat. La vârsta adultă, micul adolescent devenit adult, a asimiliat deja informația din perioada copilăriei cum că este rușinos ca cei din jur să îi observe momentul de vulnerabilitate, și în acest fel amână manifestarea dorinței tot mai pregnante de a se descărca prin plâns de tensiunea acumulată. Treptat, pe lângă această cantitate masivă de energie se adaugă nemulțumirile de la locul de muncă, legate de stima sau încrederea în sine, apar diverse complexe de inferioritate, presiunea socială de a nu se îndatora statului și multe evenimente de viață cu factor mare de stres pentru subiect, care în mod inevitabil îl vor direcționa pe acesta către o stare de degradare sau către acțiuni cu factor periculos pentru propria viață. Percepția eronată asupra vieții îl debusolează pe individ pentru că i-a fost întărită ideea din copilărie „să nu se bucure”, atunci când  evenimentul semnificativ ar trebui să genereze o stare de entuziasm și să nu plângă atunci când se simte neîndreptățit pentru că va fi sancționat de către ceilalți.  Astfel că, atât evenimentele minore, cât și cele majore din viața persoanei sunt trăite liniar de către subiect, iar motivația și sensul vieții își pierd din importanță. Înfrânarea emoțiilor alimentează distanțarea omului de ceea ce îl face uman, sufletul.