Copilăria lui Lancelot și Lancelot îndrăgostit

Avea fruntea înaltă, sprâncenele subţiri şi dese iar părul îi rămase blond în vremea copilăriei. Mai târziu, pletele se închiseră la culoare şi deveniră uşor cenuşii, dar rămăseseră ondulate şi strălucitoare. Cât despre gât, nici prea firav, nici prea lung, nici prea scurt, ar fi stat frumos oricărei doamne. Umerii largi şi înalţi, cum se cuvine, se continuau cu nişte braţe drepte, musculoase şi pline de nerv. Dacă ar fi avut degetele doar puţin mai subţiri, ai fi zis că s-ar fi potrivit unei doamne, atât erau de fine […]. Doar pieptul îi era puţin cam larg şi adânc, şi mulţi socoteau că, dacă l-ar fi avut mai puţin adânc, l-ai fi privit cu mai multă plăcere. Regina Guenièvre obişnuia să zică, mai târziu, că dacă Bunul Dumnezeu a hotărât să îi facă astfel pieptul a fost pentru inima lui, care s-ar fi sufocat altminteri, şi că în rest, dacă ea ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi pus în Lancelot nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce avea deja […].
Aşa era Lancelot şi dacă trupul îi era bine făcut, nici inima nu-i era mai prejos, fiindcă era copilul cel mai dulce şi mai blând ; însă, când dădea peste un ticălos, ştia să îl întreacă în ticăloşie. Generozitatea îi era fără egal: dădea cu aceeaşi bucurie cu care primea. Îi preţuia pe gentilomi; nicicând nu s-a purtat urât cu nimeni fără un temei adevărat. De altfel, când se mânia straşnic, era tare greu să-l potoleşti. Avea o judecată atât de limpede şi de dreaptă încât, după ce împlinise zece ani, nici măcar dascălul lui nu mai reuşea să îl întoarcă din ceea ce el considera bun şi îndreptăţit.

Romanele Mesei Rotunde constituie un aluat consistent şi hrănitor în care ingrediente precum mituri celtice, romane cavalereşti ale secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, sau romane antice şi-au îndeplinit rolul, dând savoare şi personalitate unor texte scrise pe la 1225 şi câteva zeci de ani după aceea. Poveştile erau rostite, cântate, recitate, rescrise, aran-jate, uitate. Ce se uita se adăuga, reinventându-se după o primă rostire, şi fiecare menestrel dădea glas propriei inspiraţii.
În această lume minunată îşi face loc Lancelot. Urcând spre noi din Lacul cel vrăjit (zis al Dianei), Lancelot îşi depăşeşte condiţia de personaj inventat, devenind aproape real, graţie forţei ficţiunii care rezistă timpului. Răpit, rănit, împuns de lance şi veşnic visător, Lancelot scapă din toate aventu-rile păguboase pentru a-şi împlini destinul de adorator etern al Reginei Guenièvre şi de căutător al Potirului Sfânt, mult râvnitul Graal. În paginile ce urmează, pe urmele ediţiei din 1922, veţi face cunoştinţă cu Lancelot copil şi cu Lancelot îndrăgostit.