Ipostazele harfei de-ntuneric

Lucian Blaga este autorul unui vers unic în literatură – el cântă pe o „harfă de-ntuneric” (Liniște), care contrastează cu percepția noastră încetățenită despre Poemele luminii. De la „harfa sfărâmată”  („…Un cântec fără arpă, o rază fără soare…”/ Povestea magului…) a lui Eminescu, prin acest vers de un mister nedeslușit, ajungem în vecinătatea lui Brâncuși, cel care a „eliberat sculptura de tot ce era de prisos și ne-a dat conștiința formei” (Henry Moore).Putem extrapola: L. Blaga renunță la efigia clasică a harfei printr-un „alt Orfeu” (Norul), fără „corzi de aramă” și „de fier”, care cântă „pe corzi de linște”, precum un călugăr simțind în rugăciune că „inima cântă singură” (Cristian Bădiliță). Sensul e spre lăuntric, spre „prundul tainelor din mine” (La cinzeci de ani), spre „minunile întunericului” (Mi-aștept amurgul), apropiat de luminile divine, de „deasupra întâileor ape”, de „lumina fără umbră” – „matricea din care se nasc substanțele”. Putem așeza această harfă, care și-a eliminat formele, alături de sculptura lui Brâncuși – „dăinuind în tenebre ca în povești/cu fluier părelnic de vânt/cânți celor ce somnul și-l beau/din macii negri de subt pământ”…(Pasărea sfântă). George VULTURESCU.