La 40 de ani de la fondarea, pe 3 martie 1977, a Cenaclului de Luni, si la 33 si jumatate de la interzicerea sa, in toamna lui 1983, cand, la inceput de an universitar, nu i s-a mai permis sa-si reia sedintele saptamanale, momentul e potrivit si pentru aniversare, si pentru un bilant. Cifra in sine impune. „Schimbarea de prefix”, de la 30 si… la 40 si…, e o „borna” semnificativa. Cu atatea decenii de activitate scriitoriceasca in spate, o serie intreaga de fosti „lunedisti” au facut cariere spectaculoase ori macar meritorii, au publicat multe carti, au innoit mentalitatile si retoricile poeziei romanesti, in special ale poeziei, contribuind si la evolutia prozei, a dramaturgiei, a criticii, grabind tranzitia literaturii autohtone de la (neo)modernitate la postmodernitate. Au trecut anii si deceniile, cu tot felul de peripetii. A cazut regimul totalitar care tolerase cenaclul pana cand a simtit ca reprezinta un prea mare „pericol” si l-a interzis. In sfertul de secol si mai bine de postcomunism scurs si el intre timp, „lunedistii” au continuat sa scrie, dar au si construit institutii culturale, literare, editoriale, au participat la innoirea universitatilor, s-au implicat si in viata politica ori mediatica, sustinand energic progresele democratice ale tarii. Au platit si un pret amar: poate uzura tineretii traite sub o dictatura, poate eforturile epuizante ale perioadei de dupa 1989 explica plecarea prematura a prea multor „lunedisti” catre o lume mai buna.